Realizat de Teamnet Dedalus, www.teamnet-dedalus.ro

021-316.93.66

CENTRALA   SPITAL

Povestea lui Andrei. Un adevărat supravieţuitor

Aceste rânduri le-am scris pentru copilul meu (cel care a fost pacient atât de mult timp), soția mea (care este cea mai bună mamă) și medicii de la Grigore Alexandrescu (care au suflet bun și sunt profesioniști).

Îmi este greu să scriu despre această “poveste”, mai ales că sunt implicat. O să încerc să scriu fără să fiu atins de subiectivismul celui care trăiește drama pe care o relatează.

Andrei s-a născut prematur (la aproximativ 8 luni) şi a avut doar 1 kg la naștere. Medicul neonatolog nu i-a dat șanse mari de supraviețuire, însă după 6-7 săptămâni de incubator și de luptă pentru supraviețuire, a reușit: a învins moartea!

bebe1.png

Mult timp după, doamna dr. neonatolog ne-a mărturisit că Andrei a fost unul dintre miracolele care fac viața profesională a unui medic să fie frumoasă: a infirmat prognozele și a trăit doar pentru că a luptat pentru viața lui.

Încă de la naștere, medicul a observat că are hipospadias. În scurt timp, la recomandarea medicului neonatolog, am intrat în relație cu doamna dr. Dinu Florica, șefa Secției Chirurgie II din Spitalul Grigore Alexandrescu. Este una dintre persoanele care reușesc să îți confere încredere că mai există o șansă pentru România. Una dintre persoanele care cu profesionalism și foarte multă răbdare, te fac să crezi că nu e prea târziu să ne revenim ca națiune, că nu e prea târziu să redevenim oameni.

De atunci şi până scriu aceste rânduri, fiul meu a suferit 5 intervenţii chirurgicale, însă numai ultimele două au avut legătură directă cu hipospadiasul. Ultimele două intervenţii chirurgicale au avut loc la diferenţă de numai zece zile.

Eu, ca adult, vă spun că nu știu câți dintre noi am fi suportat chinurile prin care el trece. Ca tată vă spun că nimic nu e mai dramatic decât să îți vezi copilul bolnav. În cazul lui Andrei două tuburi care ies din el, plus branula (care i-a fost schimbată de vreo 6 ori).

Iar soția mea, în tot acest timp, l-a supravegheat ca nu cumva, peste noapte, să își scoată vreun tub afară (ceea ce ar fi presupus reluarea procedurii chirurgicale). În sfârșit, nu vă încarc memoria cu procedura chirurgicală și riscurile ei, însă trebuie să evidențiez faptul că soția mea are o disponibilitate de sacrificiu dincolo de orice limite, ceea ce mă îndreptățește să o consider (ca și una din infirmierele de la spital) că este cea mai bună mamă din lume.

Nu o să intru în detalii să vă explic în ce constau intervențiile chirurgicale, vreau să spun doar atât: am cunoscut personal medical (pentru că acestei categorii îi dedic articolul) care nu s-a săturat de România și nici nu-i ocupă tot timpul (asta ca să parafrazez un prezentator TV în mare vogă).

Doctorul anestezist (de la prima operație, al cărui nume îmi scapă acum) este un tip absolut remarcabil: l-a vizitat pe fiul meu aproape zilnic și a avut tot felul de discuții haioase cu fiul meu. Dânsul a jucat rolul (în povestea construită de soția mea) de “magician-șef”. Am descoperit cu acest prilej că suntem vecini de cartier și că vizitam locuri comune, că avem preocupări comune și griji comune, însă la fel de anonime pentru cei care ne prezintă zilnic la TV o altă realitate.

Celălalt medic anestezist, doamna dr. Davidescu, aflată în tura de noapte (deci fără a se plictisi de România), atunci când fiul meu a fost operat a 5-a oară, a fost atât de impresionată de istoricul lui Andrei, încât nu numai că nu a acceptat să primească ceva, însă s-a legat sufletește de fiul meu. După ce au stat de vorbă, i-a promis că îi va aduce baloane (fiul mea a vrut baloane de săpun) și, dacă vă vine să credeți, acea doamnă (la orele 24.00) i-a umflat baloane, iar a doua zi i-a trimis și un aparat de făcut baloane din săpun. Nu a vrut absolut nimic – apropos de unii care numai de asta vorbesc și, vezi Doamne, de-aia s-au săturat de România – ci doar ca fiul meu să fie bine pentru că știe că este un caz complicat. La fel și doamna dr. Dinu Florica, care l-a operat pe fiul meu: nu poate dormi noaptea (o sună pe soția mea la miezul nopții, a venit la spital în fiecare sâmbătă și duminică pentru a vedea, printre altele, evoluția fiului meu, l-a operat pe fiul meu într-o seară, deși programul dumneaei se încheiase de la ora 16.00 iar a doua zi urma să intre de gardă, a venit cu un prof. dr. la consultație etc.). Ca să o citez (deși nu am acceptul dumneaei), “parcă am devenit o familie”. Este o persoană demnă de tot respectul, care pune suflet în ceea ce face și care face onoare acestei categorii socio-profesionale.

Și iată ca la circa 18 zile de la a 4-a operație și 9 zile de la a 5-a se pare că ne pregătim de externare și de un nou capitol în viața noastră și a fiului meu. Indiferent de câte operații ar urma (cel mai optimist scenariu: încă una), vreau să mulțumesc, în numele lui Andrei, întregului personal de la Secția Chirugie II pentru că nu au uitat să fie oameni! Iar personalul medical de la Spitalul Grigore Alexandrescu continuă să-și facă datoria, să se confrunte cu cazuri ca cel al nostru, poate mai simple, poate mai complicate, însă fiecare cu istoria și drama lui.

Consider că astfel de oameni anonimi sunt cei care pot și trebuie să scoată România din anonimat și pot reda speranța altor anonimi (cum suntem noi, cei mai mulți dintre români) că încă suntem o societate și o comunitate puternică și ca nu ne-am pierdut credința, bunul simț și reperele morale într-o perioadă în care e tot mai greu să-ți menții echilibrul.

P.S. Într-o zi absolut anonimă, însa superbă, mai exact dupa 21 de zile de la internare, fiul meu a fost externat. Nici măcar nu putea merge în picioare, pentru că i s-au atrofiat mușchii. Însă a ieșit victorios pe poarta spitalului cu cupa în brațe (cupa i-am cumpărat-o și personalizat-o). A crezut că este, iar noi chiar suntem convinși că este, un învingător! Personalul de la spital i-a facut o surpriză: i-a oferit o diplomă (“pacientul zilei”), iar momentul a fost foarte emoționant și oarecum festiv (doamna doctor Dinu a ținut un speach, s-au îmbrățișat etc.). Apropos, doamna doctor încă ne mai sună... deși sunt convins că are deja alte cazuri grave.

MULȚUMIM PENTRU TOT!

Cu deosebit respect,

Ionel Nițu

tatăl lui Andrei