Realizat de Teamnet Dedalus, www.teamnet-dedalus.ro

021-316.93.66

CENTRALA   SPITAL

Numele meu este Georgiana Viişoreanu, sunt din judetul Hunedoara, am 18 ani şi sunt foarte fericita. Sunt fericită pentru că am doi părinţi minunaţi şi un frăţior de 10 ani pe care îl iubesc mult. Sunt fericită pentru că eu ştiu ce este suferinţa şi durerea.

Vreau să vă spun povestea mea. Când aveam 4 ani am suferit un accident oribil. Mă jucam prin curte, m-am împiedicat şi am căzut în cazanul în care se fierbea laptele. Eu eram tare mică, iar cazanul era uriaş. Cred că m-am agăţat cu mâinile de margini, pentru că am rămas cu capul afară. Am avut arsuri foarte grave pe tot corpul (mai puţin pe cap, mâini şi picioare). Apoi totul s-a petrecut cu repeziciune, ca atunci când derulezi un film foarte repede, ca să ajungi la secvenţa dorită. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că am ajuns la Spitalul “Grigore Alexandescu”, la Clinica de Arsuri şi acolo mi-au dat un ursuleţ. Era un ursuleţ verde cu roşu, tricotat, care avea ochii făcuţi din nasturi şi mă privea fix, zâmbind (îl am şi acum!).

Apoi îmi amintesc că cei din jurul meu erau – nu ştiam de ce – foarte îngrijoraţi şi mă întrebau mereu cum mă simt. Am stat în spital, cu mama şi cu tata, mai bine de cinci luni şi, după cum am aflat ulterior, am avut şase operaţii grele de înlocuire a pielii distruse cu alta sănătoasă, pentru a putea să traiesc. Era acolo un anestezist foarte tânăr care îmi spunea “Georgica” şi eu îl contraziceam mereu “Ba pe mine mă cheamă Georgiana”; mama mă privea foarte blând (am o mamă extraordinară!) şi mă ţinea de mână. Durere, pauză, durere, pauză, durere. Îmi mai amintesc şi faptul că, pe peretele din faţa patului era pictată o poveste cu ursuletul Winnie, iar noaptea făceam poveşti şi scenarii despre ce ar putea să îi spună Winnie porcuşorului roz. Durere, pauză, durere, pauză.

bebe2.png

În cele cinci luni de spital, sub pătuţul meu s-au adunat foarte multe jucării; toată lumea – medici şi asistenţi – îmi mai aduceau câte o jucărie. Durere, pauză, durere, pauză... Acum ştiu că jucăriile sunt importante pentru copii. Mai ales pentru copiii bolnavi.

Când am plecat acasă sănătoasă, mama şi tata plângeau. De bucurie. Eu ţiram după mine sacul cu jucării. Ne iubim foarte mult. Am crescut, am mers la şcoală, mi-am făcut prieteni. Am mai fost la spital, din timp în timp, pentru a mai face operaţii necesare – corpul meu creştea şi unele cicatrici trebuiau refăcute. Medicii şi asistentele de acolo mă primeau, de fiecare dată, cu bucurie şi uimire, îmi spuneau pe nume şi îşi aminteau de mine când eram mică. Ultima data am cunoscut-o pe Andreea – o fată de 16 ani care şi-a pierdut mama într-o explozie, dar ea a reuşit să supravieţuiască. Andreea, fiind mai mică, mă priveşte ca pe o “eroină”, îmi scrie mereu şi mă întreabă lucruri despre şcoală. Vrea să devină medic. O doamnă doctor o iubeşte tare mult pe Andreea şi îi spune “te iubeşte mama!”, apoi i se umezesc ochii. Andreea tresare atunci când aude cuvântul “mama”.

Durere, pauză, durere, pauză.

Anul acesta am terminat liceul şi am dat admiterea la Medicină, la Bucureşti. Am intrat. Sunt tare mândră de mine, dar, cum să vă spun, într-un alt fel decât sunt mândri ceilalţi colegi. Eu chiar ştiu ce este durerea. Eu am o viaţă nouă, o a doua şansă. Vreau să le semăn celor care mi-au salvat viaţa (când eram mică visam să am o fabrică de ursuleţi, pe care să îi dăruiesc copiilor bolnavi).

Cam asta e povestea mea . Am uitat să vă spun că primul lucru pe care l-am făcut după admitere a fost să îi telefonez domnului doctor chirurg şi să îi spun că acum sunt studentă. A fost foarte fericit şi mi-a dat sfaturi pentru studenţie.

Vă doresc tuturor sănătate şi vă rog să nu vă pierdeţi curajul şi să dăruiţi jucării copiilor.

Georgiana

Fostă pacientă a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii “Grigore Alexandrescu” din Bucureşti