Realizat de Teamnet Dedalus, www.teamnet-dedalus.ro

021-316.93.66

CENTRALA   SPITAL

Răducu este un băiat obişnuit. Acum este chiar un băiat mare, un adolescent, liceean. Când l-am cunoscut era un băieţel speriat pe un brancard şi se uita la fiecare medic cu o încredere neţărmurită.

„Doamnă, vă rog să aveţi grijă de mine. Nu vreau să-mi taie piciorul!”. Acestea sunt primele cuvinte pe care mi le-a spus Răducu, un băieţel obişnuit, întins pe un brancard, care mă privea fix în ochi, serios, cu încredere, în urmă cu 2 ani.

bebe3.png

Dar să vă spun povestea. Răducu era în vacanţă, într-o vară toridă şi a mers la câmp, să îşi ajute bunicii. A alunecat în şanţul din spatele unei maşini agricole şi piciorul i-a fost prins de acest utilaj, fiind strivit, aproape smuls. Adus de urgenţă, cu elicopterul SMURD, la Spitalul “Grigore Alexandrescu”, Răducu, un băiat foarte serios şi curajos, stătea pe brancard şi mă ţinea de mână, în timp ce încercam să îl încurajez şi să îi explic ce urma să se întâmple.

În scurt timp, chirurgii şi anesteziştii – în echipă interdisciplinară (chirurgie plastică – microchirurgie şi ortopedie) au intrat în sala de operaţie, au evaluat situaţia, au făcut intervenţia chirurgicală pentru salvarea piciorului acestui baiat. Lucrurile nu stăteau bine deloc; toate ţesuturile erau distruse, oasele gambei erau fracturate în mai multe locuri, muşchii, vasele de sânge, erau distruse de jur- împrejur. Şi totuşi, cu toţii mai aveau o speranţă; era dorinţa lui Răducu să nu aibă un picior amputat. A doua zi după operaţie, Răducu m-a aşteptat cu un zâmbet pe faţă. Nu plângea, nu se văita, doar zâmbea.

„Bună ziua, doamnă, ce bine că aţi venit să mă vedeţi. Cred că sunt bine. Vă rog să le spunţi să nu îmi taie piciorul”. I-am explicat că toată lumea încerca din răsputeri să ţină seama de dorinţa lui, dar că trebuia să asteptăm. Să aşteptăm şi să fim încrezători. Răducu a avut întotdeauna încredere în mine, ca şi în ceilalţi medici.

Au urmat încă două săptămâni de tratamente, pansamente şi intervenţii chirurgicale. Singura soluţie pentru ca Răducu să păstreze piciorul a fost o intervenţie foarte dificilă, prin care s-a scurtat porţiunea distrusă (circa 15 centimetri) şi s-au reataşat formaţiunile anatomice. În fine, lucrurile au mers bine.

Răducu era deja prietenul întregii echipe, ne spunea tuturor pe nume, cu aceeaşi politeţe ca la început. Nu l-am auzit niciodată să se plângă de nimic, iar mama lui, care i-a stat mereu alături, era mereu optimistă (nu ştiu unde şi-a ascuns dânsa lacrimile, dar a făcut-o, pentru ca baiatul dânsei să nu fie nicio clipă trist). Intervenţiile chirurgicale şi tratamentul de prevenire a complicaţiilor şi infecţiilor posibile a fost un succes. A început un proces de reabilitare fizică şi psihologică, pentru acest băieţel foarte serios şi foarte hotărât. El trebuia să meargă acasă, să meargă la şcoală, cu un picior mai scurt cu 15 centimetri. V-aţi rupt vreodată tocul la pantofi? E o senzaţie foarte neplacută, dar tot nu puteţi întelege cât de greu era pentru Răducu. La fiecare 2- 3 luni a revenit la spital, pentru a prinde momentul noilor intervenţii chirurgicale, acelea care aveau să îi redea posibilitatea de a merge, prin folosirea unui fixator extern şi realizarea unei alungiri de gambă.

Acum câteva zile, trecând grăbită şi îngândurată prin curtea spitalului (aşa merg adesea doctorii, cu privirea aţintită înainte, uşor încruntaţi, gândindu-se la cine ştie ce caz grav care îi aşteaptă) am auzit o voce cunoscută:

„Doamna doctor, ce mai faceţi ?” Era Răducu, acum un băiat mare de 15 ani, cu un surâs luminos pe faţă. Tocmai terminase şcoala şi revenise pentru tratament şi recuperare. Mi-a arătat cu mândrie fixatorul extren şi mi-a spus că a obţinut deja o alungire de 10 centimetri. „Sigur anul viitor voi putea merge !”.

Nu am nicio îndoială că atunci când acest baiat foarte serios îşi propune ceva, aceasta se va întâmpla. Am stat de vorbă câteva minute şi ne-am amintit amândoi cum a fost atunci, în prima zi. Mi-a povestit toate spaimele, dar şi toate izbânzile noastre. Mi-a vorbit frumos despre fiecare medic şi asistent care l-au ingrijit; îşi amintea numele lor. Mi-a povestit planurile sale de viitor.

Nu vă puteţi imagina ce privilegiu este ca un băiat foarte serios de 15 ani să îţi destăinuie, ca unui parinte, planurile sale de viitor.

Aceasta este o poveste de succes a unei echipe medicale foarte compexe şi determinate, dar mai ales a unui băiat care are planuri mari de viitor.

Dr. Mihaela Enescu

Medic specialist pediatrie

Clinica de Chirurgie Plastică, Microchirurgie Reconstructivă şi Arsuri

Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu