2 comments

• 

  Delcea George

  28 mai 2021 at 10:34

  Bună ziua Doamna Doctor!
  Îmi puteți lasă o adresa de E-mail sau nr de contact ?
  Am un rezultat la Rmn pe numele fiicei mele Delcea Sara Cristiana….sau sa mi spuneți când va găsesc la spital
  Va mulțumesc frumos!!

  Reply

• 

  CECILIA SÎRGHIE

  15 august 2025 at 16:52

  Povestiri adevarate. Eu şi copilul meu autist la spital.
  Orice părinte se confruntă în viaţă cu decizii pe care trebuie să le ia spre binele copilului şi caută cele mai bune soluţii astfel încât riscul să fie minim. În astfel de situaţii grele, în exercitarea abilităţilor noastre de buni manageri , „decizia de a-ţi asuma un risc şi riscul de a lua o decizie”, cei mai multi dintre noi, ne încredem în ajutorul divin şi începem cu o rugăciune: „Doamne arătă-mi calea de urmat şi ajută-mă să recunosc semnele tale”.
  De cele mai multe ori, când copilul este tipic şi cu oarece capacitate de înţelegere şi discernământ, explicăm acestuia soluţia aleasă, el înţelege că ceea ce facem este spre binele lui şi colaborează pentru reuşită. Pentru aceia dintre noi care, am fost „aleşi” să creştem şi să educăm un copil atipic (autist), provocarea este mare şi deciziile nu ne mai aparţin în totalitate. Pentru aceşti copii exsistă acel slogan, de care noi părinţii, ţinem seama ca o regulă: „nimic pentru ei fără ei”.
  Unora li se pare un moft să asculţi de copil în loc să-i spui ferm şi răspicat decizia pe care el trebuie să o urmeze fără consultare sau negociere pentru că tu, în calitate de părinte, ai decis aşa.
  De curând, am aflat că, băiatul meu autist are o exostoză metafiză care va necesita operată mai devreme sau mai târziu. Nu mă speria operaţia în sine cât modalitatea de a-l face să înţeleagă că este necesară pentru binele lui. I-am explicat ce soluţii sunt la problema pe care o are şi, ca orice copil, a refuzat, a manifestat un comportament tipic afecţiunii şi un refuz categoric. Apoi, în decurs de 2 luni, când problema s-a agravat, după ce am efectuat mai multe consulturi medicale şi el a început să resimtă acut disconfortul exostozei care creştea rapid, m-a întrebat ce ar presupune operaţia. I-am explicat în ce constă, unde se poate face o operaţie (spital – unde nu fusese niciodata internat), ce trebuie să facă el (să suporte puţină durere şi probabil un disconfort cauzat de anestezie) dar cel mai greu a fost să-l lămuresc că trebuie să suporte injecţiile (la varsta de 12 ani are efectuate doar un singur set de analize medicale recoltate prin inhalosedare).
  Când am început să discutăm despre aceste lucruri l-am lăsat pe el să aleagă calea şi să ia decizia purtându-l prin poveştile citite.
  Am analizat împreună mai multe posibilităţi unde am putea face operaţia: în oraşul de reşedinţă sau într-un spital dintr-un centru universitar unde doctorii, pe lângă activitatea practică, studiază şi cercetează intens (ca şi mama lui) pentru a descoperi şi aplica tehnici/metode mai performante în cadrul operaţiilor. Astfel, prin experienţa lor îl vor putea ajuta mai bine să-i reuşească operaţia, să se recupereze rapid şi să diminueze riscurile la care se supune (să-l doară, să dureze mai mult operaţia în eventualitatea unor complicaţii la deschiderea piciorului, să reapară problema, să aibe o cicatrice minimă şi frumoasă, etc). Ca urmare, copilul s-a documentat intens pe internet despre condiţiile din spitatele pe care i le-am prezentat, despre cum arată saloanele şi sălile de operaţie dar, despre doctori, a trebuit să-l ajut să înţeleagă de ce unii sunt mai buni ca alţii. După lungi discuţii şi evaluări de avantaje şi dezavantaje ne-am hotărât că vom merge la spitalul de copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti. I-a plăcut locaţia, cum arată spitalul în interior şi a fost fascinat de dotările din sălile de operaţie. Deja începuse să se vadă stând acolo şi prima etapă a fost parcursă: a acceptat ideea de operaţie şi ceea ce presupune ca să scape de problemă.
  Provocările au continuat cu decizia asupra alegerii doctorului căruia să-i adresăm solicitarea de intervenţie şi pe care el să-l accepte. Aici a început adevărata provocare pentru noi. Din multitudinea cadrelor medicale a fost greu să decidem către cine să ne îndreptăm. Am vizualizat împreună cu copilul prezentarea colectivului de pe site-ul spitalului cu toţi doctorii, cu fotografiile lor, cu expertiza pe care o deţin şi cazurile rezolvate, etc. La o primă vedere, copilul nu a rezonat cu niciunul. Am apletat la o rudă din Bucureşti să mă ajute cu informaţii suplimentare (dacă are sau a auzit) despre aceştia. Nu m-a ajutat cu mult dar mi-a spus că în urmă cu 7 -8 ani, copilul unei cunoştinţe cu o afecţiune gravă şi greu de gestionat a fost tratat de o doamnă doctor din acel colectiv. Actualmente acel copil este foarte bine şi familia îi este veşnic recunoscătoare.
  Am înţeles din mesajul lui care este calea şi acesta era primul semn pe ce „cărare” să apuc în hăţişul de informaţii despre multitudinea de specialişti ai secţiei de ortopedie şi expertizele lor copleşitoare.
  M-am îndreptat către fiul meu şi l-am rugat să se uite atent la acele „cutii cu comori” (informaţii despre specialiştii secţiei de ortopedie) şi să aleagă una.
  – Uite dragul meu, aici pe ecran în dreptul fiecărui doctor, există informaţii despre ei. Dacă deschizi link-ul, afli ce operaţii au făcut, cât de multe cazuri au rezolvat, etc. Pe care îl alegi? Ce cutie deschidem?
  – Oh, ce mulţi doctori? Unii sunt profesori ca tine. Sunt mai buni ca tine?
  – Dragule, când m-ai întrebat de funcţiile ocupate sau titlurile mele academice, ţi-am spus că acestea nu contează neaparat în îndeplinirea misiunii pe care un om o are de făcut în viaţa sa. Valoarea unui om nu stă în titlurile pe care le are sau funcţiile pe care le ocupă ci în ceea ce face, în măiestria de care dă dovadă şi mai ales în cât de multă lume poate ajuta în numele şi pentru Dumnezeu. Desigur, titlurile confirmă o expertiză dar întotdeauna există şi alţi oameni mai dibaci, fără titluri sau funcţii care au „HAR adică DAR de la DUMNEZEU”. Ţi-am povestit despre preoţii cu HAR pe care-i întâlneşti doar dacă cineva îţi vorbeşte despre ei. Aceia nu sunt nici Stareţi, nici Mitropoliţi şi nici Patriarhi. Aceia sunt VINDECĂTORI aleşi de Dumnezeu. Aceia nu au titluri dar au DAR de la DUMNEZEU pentru oameni.
  – Dar toţi doctorii vindecă oamenii!
  – Da, e adevarat asta este menirea lor. E greu să alegi unul dintre ei. Toţi fac acelaşi lucru dar noi trebuie să alegem unul.
  – Bine, atunci să facem ca în povestea cu „Fata babei şi fata moşului”. O să aleg cutia cea mai mică şi mai neînsemnată. Fără poză şi fără multe informaţii. Cu certitudine va fi plină de comori că doar, povestea e adevărată, nu-i aşa?
  – Da dragule. Aşa vom face. Hai să deschidem această „cutie”.
  A doua etapă a trecut: am ales doctorul „fără poză” care să ne opereze.
  A urmat apoi perioada de pregătire: contacte şi discuţii, programare, explicarea unor cerinţe pentru nevoile speciale de care să se ţină seama şi dacă acestea pot fi rezolvate. M-am bucurat că mi s-au dat asigurări asupra modalităţilor prin care vom trece peste injecţie, montarea branulei, efectuarea operaţiei în sine şi a tratamentului injectabil post-operator, etc.
  A treia etapă a fost cea mai uşoară: deplasarea către spital şi internarea au decurs uşor.
  Am întrat în spital, echipaţi în ţinuta corespunzătoare, cu un bagaj mic şi am ajuns la sala asistentelor unde urma să fim dirijaţi spre salonul alocat. Mai înainte de toate, asistenetele de serviciu au vrut să-l cunoască pe copil ca să înţeleagă cum trebuie să-l abordeze. L-a invitat să se aşeze pe un pat ca să „vadă” unde este exostoza şi i-au spus să se întindă relaxat ca să se uite mai atent la el. Acesta a fost calm şi relaxat. M-au invitat şi pe mine să mă aşez pe un scaun. Copilul mă urmărea cu privirea, puţin speriat dar încrezător că totul va fi bine. Până să las bagajul jos din mână, doamnele asistente l-au mângâiat uşor pe antebraţ şi ce să vezi? Deja branula era pe jumătate inserată. Copilul nu a mai avut timp de reacţie. Până să-şi intoarcă privirea de la mine spre mâna unde simţise o înţepătură, totul se petrecuse deja. Plângea de fericire că a trecut acest moment terifiant de care se temuse toată viaţa şi care acum a trecut atât de repede şi uşor că nici nu a realizat cum s-a întâmplat. Apoi a privit liniştit şi senin cum asistenta îi recoltează sânge pentru analize fără să-i fie teamă. Imediat l-am pozat şi am trimis poza tuturor cunoscuţilor, rudelor, prietenilor.
  A patra etapa, minunea, s-a întâmplat : am trecut de faza cu branula.
  Datorită experienţei şi expertizei asistentei, copilul nici nu a realizat ce s-a intâmplat. D-na asistentă a fost „mâna şi mintea” prin care, Dumnezeu „l-a luat în braţe” pe copil în acel moment de cumpănă şi „l-a mângâiat” ca să treacă peste acel HOP, greu, imposibil de trecut până atunci.
  În noaptea care a urmat, copilul a pierdut branula. Probabil în timpul somnului şi într-un moment de neatenţie, aceasta s-a desprins şi a ieşit din antebraţ. Dimineaţa când a sesizat acest lucru a fost surprins dar totuşi nu s-a speriat. A mers din proprie iniţiativă la sala asistentelor şi cu o seninătate greu de descris în cuvinte, le-a rugat să-l ierte pentru neatenţie şi dacă nu se supără să-i monteze altă branulă că el nu doreşte să fie adormit prin masca de gaze ca la inhalosedare ci prin branulă. Evident că am fost în urma lui cu camera pe video. Acest al doilea moment de curaj a fost imortalizat. Apoi a mai asteptat cuminte şi nerăbdător momentul în care a fost chemat la operaţie. Citisem împreună o rugăciune.
  – Mama, hai să ne rugăm. Tu ai spus mai demult: „Totdeauna lucrul tău, să-l începi cu Dumnezeu. Unde-i el cu HARUL său, niciun lucru nu-i prea greu.”
  – Eşti curajos? L-am întrebat eu.
  – Da, sunt curajos şi abia aştept să scap. Ştiu că voi dormi şi când mă trezesc nu voi şti nimic.
  – Bine.
  Peste puţin timp a trecut şi vizita de dimineaţă. O „armată” de doctori a trecut pe uşa salonului nostru. Era marcat de acest fapt:
  – Mama, câţi doctori sunt aici! De aceea am venit la acest spital? Pentru că sunt mulţi doctori ? Şi unde sunt mai mulţi e mai bine?
  – Da, scumpule. Îţi aminteşti cum la şcoală lucraţi pe echipe la proiecte? Fiecare dintre voi veneaţi cu propria viziune şi experienţă, pricepere, măiestrie la construirea proiectului şi aceea era propria contribuţie la desăvârşirea proiectului. Acum e aceaşi situaţie. Fiecare doctor de aici îşi împărtăşeşte cu colegii propria experienţă dar şi greşelile şi uite aşa cu fiecare caz, cu fiecare zi, fiecare devine mai bun în ceea ce face. Dacă ai o echipă mare, în care fiecare membru îşi dă silinţa să fie cât mai bun în ceea ce face, atunci lucrurile se întâmplă mai bine cu fiecare experienţă. Totuşi să ştii că, în fiecare echipă, cooperarea este prin competiţie.
  – Cum adică?
  – Adică, fiecare doreşte să fie mai bun ca celălalt, îşi expun cazurile, arată cum le-au rezolvat, îşi împătăşesc unul altuia experienţele şi astfel învaţă unul de la altul dar totodată sunt competitori unul cu celălalt.
  – Am înţeles. E bine că am venit să mă operez aici. O să am o operaţie mică sau mare?
  – Doamna doctor o să-ţi facă cea mai mică operaţie. Semnul de la operaţie va fi semnătura ei pe piciorul tău. O să-l porţi cu tine toată viaţa.
  – Aş vrea să fie mic şi frumos ca pantoful de cristal al Cenuşăresei.
  – Ce asemănare ai făcut! De ce l-ai comparat aşa?
  – Pantoful Cenuşăresei era de cristal şi totuşi nu s-a spart. Era perfect. Era doar al ei. Nimeni nu l-a putut revendica. Aşa va fi şi semnul meu. Mic şi rezistent. Perfect şi unic făcut cu dragoste pentru mine de doamna doctor aşa cum Zâna l-a creat pentru Cenuşăreasă. Cine-l va vedea va şti că l-a făcut Zâna cea bună.
  – Da, ce ciudat! Să ştii că ai mare dreptate. Cu ani în urmă am suferit şi eu o operaţie stomatologică. La vremea aceea nu se văzuse multe operaţii de acel fel dar se auzise despre posibilitatea de a fi efectuate. După 20 de ani aproape a trebuit să renunţ la o lucrare şi doctoriţa care mi-a făcut noua lucrare a sesizat existenţa acelei operaţii. Mi-a spus că în România doar un doctor mai făcuse aşa ceva la acea vreme. Ştia de asta de la o conferinţă la care participase. Mi-a rostit spre confirmare numele lui. Era doctorul care mă operase. Am luat imediat telefonul şi l-am sunat să-i mulţumesc pentru „semnătura” importantă pe care a lăsat-o asupra mea dar mai cu seamă pentru faptul că, timp de 20 ani, operaţia mi-a facilitat rezistenţa acelei lucrări.
  O bătaie în uşa salonului ne-a adus la adevăr. Sosise momentul. Eram speriată dar nu doream să-i arăt copilului ce simt. Acesta s-a uitat la mine:
  – Mama nu fi streasată. Eu sunt bucuros şi curajos. Sunt vesel nu vezi?
  – Mulţumesc de încurajare dragul meu. Te sărut şi te îmbrăţişez cu drag. Merg cu tine să-ţi fac o poză înainte de a intra în operaţie. O să le arătăm tuturor celor care au râs de tine cât de curajos esti.
  – După operaţie o să le arăt colegilor că nu sunt aşa cum m-au făcut ei. Să ştii că sunt curajos. Am dovedit. Am venit un băieţel şi voi pleca acasă un bărbăţel. Acum că mi-ai făcut poza poţi pleca. Ne vedem după…!
  În urma mea s-a închis uşa la sala de operaţie. M-am dus imediat la bisericuţa din curtea spitalului. Aveam nevoie să fiu şi eu „luată în braţe”. Am aprins lumânări, m-am rugat şi cănd să mă închin am văzut că icoanele îmi „zâmbeau”. I-am mulţumit Domnului că m-a ghidat pas cu pas să aleg calea şi prin copil să recunosc semnele.
  Nu trebuie să „povestesc” nimănui care a trecut prin experienţa mea cum a fost momentul revederii.
  A cincea etapă, şi cea mai grea, a fost cea mai uşoară: operaţia a reuşit şi copilul s-a trezit fără probleme din anestezie.
  Până dimineaţa următoare trecuseră toate momentele dificile, copilul era voios şi bucuros. A venit vizita de dimineaţă şi doamna doctor a fost surprinsă de evoluţia lui şi de atitudinea super pozitivă. Mi-a povestit cum s-a comportat în sala de operaţie, ce interes crescut a manifestat faţă de sala în general şi faţă de aparatură. Am înţeles de ce e important pentru aceşti copii să „vizualizeze” anticipat ceea ce urmează să li se întâmple. Cei mai mulţi dintre ei „văd cu ochii minţii” viitorul şi deşi nu sunt conştienţi de acest lucru îi ajută să meargă mai departe, să-şi invingă teama, etc. Din acest motiv şi nu numai, dragi părinţi de copii autişti, vă sfătui să respectaţi regula: „nimic pentru ei, fără ei”. Acolo unde ei sunt implicaţi activ vă va fi uşor să „găsiţi calea”. Vi se va deschide uşa la un semn fără „a atinge” măcar clanţa.
  Revenim la momentul vizitei de a doua zi. Domna doctor ne-a relatat cum a decurs operaţia, că nu au fost probleme neprevăzute, că am decis la timp să intervenim pentru că era deja mărişoară exostoza şi ne-a lăsat să plecăm din spital şi să revenim după câteva zile la control înainte de a pleca spre casă.
  Am mai petrecut căteva zile în Bucureşti, timp în care copilul a făcut progrese foarte mari în recuperarea post-operatorie. La 2 zile de la operaţie mergea pe lângă cadru. Nu am forţat lucrurile. Au venit de la sine.
  Ne-am prezentat la control la 6 zile de la operaţie. Momentul cel mai greu, ADEVĂRUL.
  Ultima etapă: s-a desfăcut ghipsul pentru a vizualiza operaţia.
  Copilul s-a speriat puţin când a văzut ustensila de tăiat ghipsul. A fost o scăpare din partea mea că nu i-am explicat destul această etapă. Dar, ca prin minune, în acel moment a apărut ajutorul Zânei. O doctoriţă rezidentă (discipolul minunatei Zâne) de care copilul s-a ataşat emoţional nespus de mult pentru bunătatea emanată chiar şi printr-un simplu zâmbet. Cu privirea înlăcrimată a găsit în zâmbetul ei alinarea şi a trecut momentul dificil. Nu s-a uitat la mine care-l tineam în braţe. S-a întors către ea. De acolo a venit mângâierea. Era o părticică din „cutia fără poză” pe care singur şi-a ales-o să-l treacă prin această cumpănă. A înţeles corect mesajul: cutia nu-ţi dezvăluie o persoană ci o echipă.
  Cel mai aşteptat şi cel mai emoţionant moment atât pentru mine cât şi pentru el. Mi s-a făcut rău cănd am văzut pansamentul de sub ghips. Eram aproape să-mi pierd simţirea. Apoi, când s-a îndepărtat pansamentul şi am văzut operaţia (sutura) am rămas pentru câteva secunde fără suflare.
  La viaţa mea am trecut prin multe intervenţii chirurgicale şi am stat lângă părinţii mei pentru încă vreo câteva altele. Ştiu ce înseamnă o sutură chirurgicală şi de câtă măiestrie/pricepere/cunoştinţe dar mai cu seamă cât suflet de mamă este nevoie să pui acolo că să o faci perfectă şi mai cu seamă să te asiguri că ai scos tot ce trebuia.
  Am simţit că Dumnezeu a fost acolo permanent şi a lucrat prin mâna Zânei cele bune şi a ajutoarelor ei creându-i un pantof PERFECT. Parcă a fost tăiat cu laserul supermilimetric şi cusut cu o ustensilă extraterestră. Nici urmă de infecţie sau supurare, o piele curată, fără probleme. Radiografia RX post operatorie a arătat că totul s-a îndepărtat corespunzător şi nu e urmă de infecţie ascunsă. S-a repansat şi sigilat cu un nou ghips. La consultul interdisciplinar profesorul a asistat în treacăt şi am citit pe chipul lui, pe care l-am întrezărit doar pentru 2 secunde, o mulţumire/satisfacţie profesională pentru reuşita operaţiei şi implicit a prestaţiei de excelenţă a secţiei de ortopedie a Spitalului „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti.
  Am revenit acasă şi retrăind toate momentele am decis că trebuie să scriu această poveste adevărată şi să o împărtăşesc tuturor, atât celor care sunt părinţi de copii autişti cât şi celor de copii tipici, părinţilor în suferinţă şi mai ales în derivă.
  Mulţumesc lui DUMNEZEU pentru tot, pentru „mâinile pricepute” pe care le-a lăsat pe pământ pentru a „lucra” prin ele (doctori şi cadre medicale) pentru copii în suferinţă. Îi multumesc lui Dumnezeu pentru priceperea, măiestria, devotamentul pentru meserie cu care a înzestrat-o pe Doamna doctor, pentru „omul” din doctor care ţine alături de ea „ajutoare dedicate” fie ele rezidenţi , asistente sau alte cadre.
  Sincere multumiri, aleasă preţuire, cu stimă şi deosebit respect doamnei Doctor Cristina Maria Dinu,
  Mama unui copil autist grav cu însoţitor,
  CS I, Dr. Cadru didactic universitar.

  Reply